Moirele (Parcele, la romani) controlau destinul oamenilor, de la naştere până la moarte. Clothos învârtea roata ursitului, Lachesis trăgea din fuior firul vieţii fiecărui om, Atropos tăia firul şi hotăra în ce fel moare fiecare.
În mitologia româna, Moirele au fost preluate, cu numele de ursitoare, astfel: Ursitoarea, cea care ţine fusul şi furca, Soarta, cea care prezice destinul pruncului la naştere şi Moartea, cea care curmă firul vieţii.
Aflatul
Poveste culeasă din Ardeal de Ion Pop-Reteganul. Lectură povestită pe scurt.Odată, demult, un boier mare se întorcea acasă, mergând pe jos. Pe drum îl prinse ploaia şi ajunse într-un sat când se înnoptase. A început să bată pe la uşile oamenilor, să ceară un loc de odihnă peste noapte, dar nimeni nu l-a primit.
Ajunse boierul în capul satului, la o căsuţă mică. Privi pe fereastră şi zări la lumina slabă a vetrei un bărbat lângă vatră şi o femeie bătrână ce stătea lângă pat. Boierul ceru găzduire şi omul spuse că nu îl poate primi că aşteaptă să-i nască nevasta, e moaşa lângă ea.
În timp ce vorbeau, femei născu un băiat. De bucurie, îl primiră şi pe boier în casă şi îi dădură un loc să doarmă în fundul odăii, sub fereastră.
După miezul nopţii, boierul, care nu putea adormi în loc străin, auzi ursitoarele cum vin sub fereastră şi încep a ursi. Prima spuse că băiatul va trece prin multe necazuri, dar le va birui şi va ajunge bine. A doua spuse că va fi voinic şi frumos, cuminte şi norocos. A treia adăugă că va moşteni toată averea boierului care se află acum în casă.
Boierul nu mai închise ochii până la ziuă. Când se treziră toţi, el le ceru copilul , sub cuvânt că ei sunt tineri şi o să mai facă alţii, pe când el nu poate avea copii şi l-ar creşte pe al lor ca pe un cocon.
Părinţii întâi nu voiră, dar când văzură galbenii boierului gândiră şi ei că le va mai da Dumnezeu copii, dar galbeni nu se ştie şi i-l dădură.
Cum ieşi din sat şi ajunse în pădure, boierul lăsă copilul într-o scorbură, să-l mănânce fiarele şi plecă. Băiatul se puse pe plâns, un cioban, chiar de-al boierului, îl auzi şi îl luă de acolo. Îi puse numele Aflatul şi îl crescu bine şi frumos până se făcu de douăzeci de ani.
Tocmai atunci veni boierul pe la stână şi află povestea băiatului. Îşi dădu seama cine e şi îi spuse ciobanului că vrea să îl trimită până la el acasă cu carte către cucoana lui.
Aflatul luă scrisoarea, îşi făcu cruce şi plecă. Pe drum poposi sub un fag şi adormi. Pe vremea aceea Dumnezeu umbla pe pământ, însoţit de sfântul Petru. Trecură pe acolo, văzură flăcăul adormit, iar Dumnezeu luă cartea din căciula ce îi stătea alături şi citi ce scrisese boierul.
Boierul îi scria cucoanei sale să îl pună pe ţiganul casei să îi taie capul Aflatului. Dumnezeu scrise altă carte şi o puse în căciulă, apoi plecă mai departe cu Sfântul Petru, zicând că nu te poţi pune împotriva ursitoarelor.
Aflatul ajunse la curtea boierească, unde erau cucoana boierului şi cuconiţa Săftica, fata boierului. Fata citi cu glas tare cartea de la tată-său. Acolo scria poruncă spre cucoana lui să cheme îndată preotul să o cunune pe fată cu Aflatul. Cum cei doi se plăcuseră de la prima privire, cucoana făcu ce îi poruncise soţul ei.
După vreo săptămână sosi şi boierul şi tare scrâşni din dinţi când văzu ce s-a întâmplat. Ceru să vadă scrisoarea, dar acolo aşa scria. Seara îl chemă pe paznicul viei şi îi spuse că a venit vremea strugurilor, să facă bine să împuşte pe oricine va intra în vie.
În timpul cinei începu o ploaie cu tunete şi fulgere. După cină spuse că tare îi e poftă de struguri. Cum auzi Aflatul şi porni. În scurtă vreme se întoarse cu strugurii, căci paznicul nu îl văzuse pe vremea aceea.
Furios, boierul porni spre vie, să-i ceară socoteală paznicului, însă îl doborî un foc de puşcă. Spre miezul nopţii boierul muri, dar întâi spuse ca nimeni să nu se pună împotriva ursitoarelor, chiar dacă este boier.
Aflatul şi Săftica moşteniră averea şi boieria, după cum fusese ursit.
sursa: www.lecturirecenzate.ro
